RAPSOZI ȘI GOGOMANI

Vedeți voi, editorialul acesta n-ar trebui să existe. Adică, îmi pare rău că-l scriu. Dar îl scriu, deoarece o anume gălăgie de săptămâna asta, cu tentă culturală oarecum, m-a făcut să mă trezesc puțin din depresie și să vreau să pun mâna pe cuțit. Am găsit doar tastatura, bună-i și asta, își face treaba. Uneori taie mai bine decât lama.

Maestrul Tudor Gheorghe a susținut un spectacol. În maniera cu care ne-a obișnuit, adică extraordinar. Și, cum îl știm curajos și deloc fără păreri, a ținut să exprime câteva gânduri, cu titlu personal, despre cum devenim sclavi ai Uniunii Europene. Un discurs artistic, o părere asumată și documentată. Ca urmare, Tudor Gheorghe a devenit, peste noapte, o figură întunecată, un proletcultist cu nostalgii ceaușiste, un naționalist infam, tocmai bun de pus la stâlpul infamiei. Pe scurt, un scelerat care merită toate flegmele lumii civilizate. Și, pentru că această falangă inchizitorială trebuia să aibă un vârf, uite că au apărut două: Andrei Caramitru și Daniel Funeriu.

În timp ce despre primul nici nu vreau să amintesc, că-i fac reclamă, și nu merită, și oricum talentul sare o generație, în cazul fostului ministru al educației, rămân scârbit. Aș fi fost doar consternat, dar m-a scârbit peste măsură răutatea. Adcică, înțeleg că fostul ministru al educației e într-un con de umbră, în sensul că nici dracu nu mai știe cine e, dar Daniel s-a inflamat ca un testicul cu epididimită, și s-a apucat să împroaște cu invective la adresa artistului, că n-are rost, că e o jigodie talentată, că e antieuropean, că se pupă cu nazismul naționalist și alte asemenea, pe sistemul bad publicity is good publicity. Și ar fi fost o știre și-atât, dar domnul Funeriu, obișnuit pare-se cu stilul ăsta, mulge și mai mult pe aceeași temă. Se laudă că-i înjurat, dă mai departe cu bota-n baltă, nu se oprește, cum nu se oprea Monica Macovei din înjurat România la Bruxelles.

Câteva observații pe marginea subiectului. Prima: nu credeam să ajung să apăr un oltean, pentru că un arădean de-al meu bate câmpii fără eleganță. De asemenea, m-am săturat până peste cap de elitiștii ăștia, pseudo-europeni de formă fără fond, căutători de publicitate în orice fel, autosuficienți și figuranți în marele circ al politicii. Despre Tudor Gheorghe se va vorbi și peste un secol, pe Funeriu îl uit când termin de scris asta. Trei: nu credeam să îi dau dreptate vreodată lui Cornel Nistorescu, unul din puținii oameni de presă care a sărit în apărarea maestrului, murdărit de un terchea berchea politruc. Probabil CTP avea de transmis pe gaura gurii ce-i spun specialii la care-i pe simbrie, de n-a ajuns să discute subiectul. Și patru, e normal să ai păreri, chiar diferite, și nu e o problemă. Atâta timp cât nu jignești. Și atunci, e absolut normal să ți-o iei și tu peste pifometru. Se cheamă libertate de expresie, poate ați auzit de ea pe Facebook.

Tudor Gheorghe e un rapsod, dar în primul rând e un om de cultură. Unul adevărat, care aduce cinste României. Detractorii săi sunt niște neterminați cu fumuri de importanță, în fond niște triști anonimi, frustrați conștienți de propria inutilitate. Să ne uităm mai atent în urmă, și vedem cum mari nume ne-au plecat în exil datorită unor papagali din aceștia. Și vor mai pleca. Țara asta va ajunge, invariabil, pe mâna incompetenților pseudoculturalizați, gogomani roși de invidii absurde. Asta dacă nu ne trezim naibii odată.