REVOLUȚIA PRIN OCHII UNUI PUȘTI CU STRABISM

Aveam aproape optsprezece ani atunci când s-a întâmplat. Stăteam în Vlaicu, la al treilea rând de blocuri. Ai mei făcuseră schimb în 1985, dăduseră casa cea mare din Aradul Nou pentru chichineața asta de apartament, dar care avea gaz și încălzire. Tata mai primise și niște benzină la afacerea asta. Așa erau vremurile. Am prins căldură la calorifer până în 87, când Ceaușescu a hotărât că n-avem atât de multă nevoie de ea, și nici de curent. Înțeleg că unii dintre voi au uitat ce mișto era pe frig și întuneric. Eh, memoria asta. În fine, 21 decembrie 89. Am ieșit să vedem mulțimea care striga JOS CEAUȘESCU. Am revenit acasă, și am început să scriu manifeste. Le-am împărțit prin cutiile poștale din cartier. În 22, dimineața devreme, am plecat în fața primăriei. Mama era îngrijorată, dar s-a dus la lucru. Ai grijă, Nicușor. Lasă, mamă, nu se va întâmpla nimic. A sunat taică-tău. I-am zis că nu te las să pleci. Dar nu pot să te țin, mami. Numai să ai grijă. Te iubește mama.

Era o mare de oameni, erau taburi, erau soldați. Se striga LIBERTATE. Oamenii erau pașnici, demonstrau, își regăsiseră vocea, cumva. ARMATA E CU NOI. Soldații șovăiau. Apoi au început să șuiere gloanțele. Văzusem multe filme de război, dar nu era așa în realitate. În realitate, ți-e frică. Nu e nimic demn sau eroic în moarte. Umblam pe coate și genunchi. Am fugit la serviciu, la mama. Hai acasă, mamă, hai să te duc acasă. Am urcat-o în tramvaiul doi, la Boul Roșu, mergea pe la Confecții. Era singurul care mai mergea. Hai și tu acasă, Nicușor. Vin mai târziu, mamă. Am revenit în centru, pe lângă ziduri. Cine dracu trage? Sunt teroriștii, n-are cum să fie armata. Ei nu trag în popor. E generalul Nuță, e la Parc, sunt securiștii, mama lor, nu are cum să fie armata. A murit și Mihai, Mihai Mada. Era vecinul și prietenul meu. Avea șaptesprezece ani.

Orele, apoi zilele s-au scurs încet, o lungoare de sfârșit de an și de lume. Am primit libertatea, ne-am câștigat-o, cu sângele lui Mihai și a celorlalți. Pe Ceaușescu l-au omorât de Crăciun, după un simulacru jegos de proces. Pe oamenii lui de încredere i-au condamnat pe viață, în 1990. De Crăciunul lui 1991, erau afară. Au devenit hiperbogați, ei și neamurile lor. Copii lor au intrat în politică, au devalizat bănci, au făcut praf și pulbere o economie învechită, dar plină de resurse, au vândut fabrici la fier vechi, au făcut legi pentru ei și ai lor. Noi, care am putut, ne-am adaptat vremurilor. Alții, ca mama, nu au reușit, și au murit de inimă rea. Timpul a îngropat totul, oamenii au început să uite, preocupați de foame. Și de atotprezenta anxietate legată de ziua de mâine. Șuții și impostorii au împânzit politica și administrația, angajând lingăi și incompetenți, ca să nu le ia cumva locul. Românii au început să plece care încotro, prin lume, să își găsească un rost. Au rămas bătrânii, ghinioniștii, naivii și pruncii și nepoții de securiști, să aibă cine să îi conducă. Oportunismul și tupeul au ajuns virtuți, l-am înlocuit pe Dumnezeu cu banul. Corupția, curvia și servilismul ne reprezintă ca națiune, de la miner la elicopter.  Generația mea, nepregătită pentru ceea ce a venit, a devenit depresivă și retrogradă, făcând copii care cred că au numai drepturi, nepregătiți pentru viață, fără scop sau sens. Bolnavi născând și crescând bolnavi.

Am aproape cincizeci și doi de ani. Mi s-a dus viața așteptând cu groază facturile. Și sperând, ca prostul, că va fi mai bine. Zâmbind atunci când îmi vine să dau foc lumii ăsteia, isterizându-mă degeaba la știrea că jumătate din români îl regretă pe Ceaușescu și spun că era mai bine atunci.

Poate că avem ceea ce merităm.