REVOLUȚIILE NU SE FAC ÎN IZMENE

Luna decembrie este eminamente dihotomică pentru mine, cel puțin. E luna cadourilor, dar și luna falimentelor. E luna falsului patriotism, dar și luna când s-a întâmplat, deloc întâmplător, revoluția anticeaușistă. Că aia anticomunistă nu a ajuns încă la noi, decât în stadiu incipient. La ce sisteme de sănătate și de educație avem, parcă o văd pe Leana mascată, pe un hol de spital, predând prin zoom unei noi generații de sacrificați.

Și revin la ideea de revoluție, că doar e 21, și Orologerie, și Strungul, și oameni în stradă, și armata e cu noi, dar nu cu totul, cel puțin nu atunci. Rememorez totul, inclusiv uciderea prietenului meu Mihai Mada, amintirea aceea nu îmi dă pace nici acum, nu e ca în filme, e mult mai rău, moartea nu e strălucitoare, ci ternă și eternă. Și extind spre ideea de revoluție, ce credeam că este și ce a devenit. Și aproape mă întristez, apoi realizez inutilitatea tristeții mele, oricum nimic nu se schimbă, în afară de înțelegerea unor termeni.

Uite, de exemplu, termenul de revoluție. S-a schimbat. Acum oamenii se cred revoluționari în spatele ecranului. Participarea este cel mult echivocă, dar mai mult aluzivă, ca un fel de sex virtual nereușit, ca un videochat cu camera închisă. Nu mai avem revoluții adevărate, avem în schimb Black Friday și revoluția prețurilor. Nu mai avem revoluționari, dar avem influenceri cu șase mii de poze pe Instagram. Și, ceea ce e mai grav, nu mai avem lupte de idei, avem meme-uri pe rețelele sociale. Cumva, curajul nostru a devenit lichid, apoi gazos, s-a disipat ca un pârț, după o cură de fasole cu ciolan, la pomana porcului.

Curajul la oamenii ăștia înseamnă să meargă în Lidl cu plasă de Carrefour. Marșul măgarilor tânguiți. A fi parte din revoluție nu mai înseamnă a încerca să schimbi sistemul, ci a reuși să trăiești bine în mijlocul sistemului, trăgând câte foloase poți din povestea asta. E o diluare conceptuală, cam ca și cea a cuvântului domn. La început, Dumnezeu, apoi rege, împărat, despot, conducător, apoi nobil, apoi nobil scăpătat, apoi burghez, acum spui: domnule, nu te mai pișa pe peretele meu.

Poate că greșesc eu. Poate că ăsta e noul limbaj al revoluției, această ipocrită acceptare a unui status quo care nu convine nimănui, dar cumva merge. Ca o căsătorie de conveniență. Aproape la fel de ipocrită ca și prezența popilor turnători și a politicienilor ticăloșiți la festivitățile de comemorare a unor oameni care au murit pentru un ideal.

Pentru că nu poți face revoluții în izmene. Trebuie să pui ceva pe tine și să pui osul. Să ieși și să lupți pentru ceva în care crezi. Dacă, într-adevăr, crezi în ceva.