ROMÂNIA ÎNFLĂCĂRATĂ

România e o țară frumoasă, aflată în Europa, în Uniunea Europeană și NATO. Are o suprafață de 237.000 kilometri pătrați, păduri, munți, ieșire la mare, câteva autostrăzi, oameni primitori, Roșia Montană și altele. Așa se zice. În fapt, România este țara în care, cam în fiecare an, ard niște oameni în incendii produse de neglijență, indolență, corupție, mizerie, sărăcie. Ca și poziția noastră geografică, e un fapt indubitabil.

Andrei Gheorghe spunea, acum mulți ani, că România e țara în care nimic, niciodată, nu se termină. Avea, din păcate, extrem de multă dreptate. Poate prea multă. Nimic nu are sfârșit aici, de la lamentări și tirade până la cozi, veșnice precum râul și ramul. Singura constantă pe care o asociez cu cele de mai sus este legată de rezultatul focului care cuprinde, periodic, înflăcărata noastră națiune. E vorba de cenușă. Adică un praf în urma focului. Și în ochii noștri. Cenușa pe care ne-o punem în cap de când ne știm. Cenușa, de unde vine și adjectivul cenușiu, care definește prezentul și viitorul românilor.

Fiecare incendiu din acesta îmi reamintește că am motive să fiu depresiv. Și fiecare incendiu îmi arată, fără echivoc, că ne pasă tot mai puțin. Și că vinovații sunt întotdeauna morții și câțiva vii, preferabil din cei care nu prea pot să se apere. Și, de fiecare dată, reprezenții autorităților, adică ai sistemului, adică ăia plătiți de noi toți, inclusiv de cei care au ars, se stropșesc la întrebări normale, dar incomode, apoi spun că situația e sub control, apoi găsesc un țap ispășitor, apoi e un mare circ mediatic, apoi justiția se pronunță și, în general, așa zisul vinovat scapă, că nu prea au cu ce îl prinde, de fapt, apoi uităm, ne doare la bască, ne uităm la știri incendiare cu Șoșoacă și Șumudică, circul ăsta constant ne ia mințile, dar nici nu prea avem chef să facem ceva.

Se așterne praful și pulberea peste cenușa aia, iar adevărații vinovați stau bine  plantați, bine plătiți, și așteaptă următorul ciclu de arderi.