SĂ MORI RĂNIT DIN DRAGOSTE DE VIAȚĂ

E titlul unui film românesc, un film alb-negru românesc din 1984, regizat de Mircea Veroiu. Rolurile principale sunt interpretate de Claudiu Bleonț, Gheorghe Visu, Marcel Iureș, Tora Vasilescu și Dragoș Pâslaru. Nu are nici o legătură cu subiectul despre care scriu, doar că mi-a plăcut titlul. Și filmul nu e neapărat rău.

Luna aceasta, un val de sinucideri a speriat țara. Parcă a fost o lună blestemată. Nu o să intru în discutarea cazurilor, că au făcut-o alții, mai bine și mai complet decât aș putea eu. Pe mine m-a pus pe gânduri, foarte serios, povestea celor două adolescente din Lupeni, și cea a tânărului din Buzău, care s-a aruncat de pe un bloc, în liniște, cu mâinile larg desfăcute, ca o ultimă îmbrățișare. E o tragedie fără margini.. În zilele care au trecut, am citit și ascultat multe păreri despre gestul său, aproape ritual. De la clasicul cu păcatul de a-ți lua viața, la faza cu lașitatea, la bărbătescul îndemn cum că nimeni nu merită să-ți dai viața pentru… le-am auzit pe toate. Ceva, însă, nu am auzit. Cum ar fi: nu sunt de acord cu gestul, îmi pare rău, dar îl înțeleg.

Sinuciderea e o alegere. Una tragică, una groaznică dar, totuși, o alegere. Al naibii de personală. E atât de personală, încât îți trebuie un curaj extraordinar să faci asta. Sunt însă o grămadă de factori care duc un om în acest punct, de la care nu există întoarcere. Pentru că moartea e singurul lucru definitiv în viață. Iar factorii ăștia, ăștia sunt la fel de personali. Pot să spun că sunt trei motive mari și late pentru care bărbații sunt dispuși să își ia viața. Trei de P. Parai, păcănele și pizdă. Adică, mai puțin neaoș, murim pentru bani, vicii și dragoste. Și fiecare pușcăm la ceva.

Câteodată, orizontul se îngustează în asemenea hal, de la disperare și depresie, încât nu mai vezi nici o cale de ieșire. Câteodată, durerea e atât de intensă, așa de adâncă, încât nu o mai poți suporta. Faptul că restul lumii merge înainte, iar tu rămâi atârnat de un moment pe care îl consideri definitoriu, de o persoană pe care o consideri răspunsul la tot, pironul acela trecut prin suflet nu te lasă să vezi mai departe. Și doare al dracului. Nimic nu se rupe ca o inimă. E foarte posibil ca la starea asta să ajute și lipsa de empatie a celor din jur, a celuilalt, dar nu e numai asta. Hăul e al tău, și nu îl mai poți duce.

Poți să faci genul acesta de gest în speranța că te vei răzbuna. Prietene, nu o fă. Te înțeleg, chiar te înțeleg, dar trebuie să știi adevărul. După ce se întâmplă, ea va avea de luptat cu oprobiul public. O perioadă. Pentru că oamenilor le place să găsească vinovați. Își va șterge contul de Facebook, vreo patru luni, până uită lumea, că lumea uită. Apoi va începe să pună citate motivaționale, ale altora, din alea cu AM ÎNVĂȚAT SĂ MĂ IERT. Știi tu. Va deveni victimă. Și se va găsi unul să o repare. Sau mai mulți. Pe tine te vor uita toți, cu excepția celor foarte apropiați, dar și ei vor merge mai departe. Până îi va ucide și pe ei viața, această mare căcăcioasă pe care nu prea mai știm cum să o trăim.

Îmi pare rău că scriu rândurile astea. Și aș vrea să nu îi înțeleg pe cei care aleg acest drum.