scrumbie Curier

De Ioan Peter

Un mail necitit.

Bună Pandapit1. Azi se împlinesc niște ani de când suntem împreună în Ferma liberă. Ți-am pregătit câteva surprize: Busti – prinzătorul de fluturi va apărea și va dispărea pe tot parcursul zilei. De asemenea vă informăm că Pasărea Smintită este din nou disponibilă pentru doar 20 diamante. Bonus – Kami, ursul soarelui care trăiește în copacii din Sumatra. Să înceapă sărbătoarea.

Apel de la Doru.

Gips, treci pe la mine. Iartă-mă, omule, nu pot, chiar acum ies din Arad. Sunt în drum spre București. Da. Știu. De asta te sun. Poate reușești să te vezi cu Aura. Ideea e că am vorbit pe Facebook cu Cristi… m-auzi? Da. Știi de cine zic? Cristi nu e bărbatul Aurei? Exact. L-am rugat să-mi trimită prin tine niște scrumbie din Deltă. Puțin, așa, de gust. Nu știu, Doru, dacă o să am timp. Două spectacole pe zi, plus repetiții. Nu vreau să te-ncurc. Dacă nu poți, asta e. Nu are rost să te complici pentru mine. Bine, Doru, hai că fac eu cumva.

Cred despre mine că sunt un ins fără vocație dar mai ales fără voință.

N-am refuzat, niciodată, pe nimeni. Chiar și acum. De asta vă pun răbdarea la încercare. Pentru că m-a sunat Basil și mi-a spus c-a pornit o chestie, Contrapunct.eu. Dacă am chef să scriu și să-i trimit câte ceva. Basil, i-am răspuns, mulțumesc că te-ai gândit la mine. Nu știu dacă am ceva de zis. Tu, tot timpul ai ceva de zis. Așa s-a încheiat conversația noastră. Nu l-am putut refuza. Pentru că e Basil. Și pentru că mi-e drag. Cum n-o să-l refuz nici pe Doru. Pentru că țin la el. Ca să nu mai vorbesc de Aura.

Aura este gazda perfectă. 

Caldă, directă. Fiecare întâlnire cu ea este o bucurie. Am depănat amintiri. Dulci, delicate, binevoitoare. Am râs despre noi, cei de-acum. Am făcut planuri. Mici. Proiecte artistice pentru viitor. Care viitor? Am râs, iar. Concluziile aburelilor noastre le trăgea Cristi. Seci, necruțătoare. Cristi, bărbatul ei, este posesorul unui umor unic, cum să vă zic, aproape mortal. A urmat despărțirea. Și scrumbia. Ambalată perfect. Aura m-a dus cu mașina la hotel. Am depozitat pachetul în frigider. Că doar nu era să mă car cu peștele după mine. Pe la Odeon. Pe la Comedie.  

După ultimul spectacol m-am târât prin Mega Image pentru a-mi procura ceva de-ale gurii și otravă sub formă de bericioaică. Cât despre haleală, slăbuț, n-am găsit nimic care să mă inspire. În schimb, bere, Căcălău Măria ta, câtă frunză și iarbă. Numai că berea merge al dracului bine cu scrumbia. Așa că m-am abținut. Mi-am cumpărat o sticlă cu vin. S-a dovedit a fi prost. De altfel l-am și vomitat. Am adăstat prelung la duș. M-am întins în pat. Înainte de a adormi mi-am amintit de prima mea întâlnire cu Doru. Repetam la Viața e vis. După o repetiție a venit direct la mine, m-a luat de ceafă, hotărât și prietenos. Mi-a spus: pula ta, gips. Când m-am trezit pielea îmi mirosea a alge.

Dimineață. Holul hotelului.

Regrupați în formulă completă pentru drumul spre casă. Înainte de îmbarcare un mic incident. Unul dintre șoferi comunică liderului (de turneu) cum că s-a interesat și nu are voie să staționeze în fața Operei. Dacă primește amendă, lui, cine i-o plătește? Să ne deplasăm în parcare, la Național că e loc. Corina își rostuise de la Ikea o oglindă superbă pe care o ochise demult. Cadou pentru ucenicii ei dragi. Urma să fie montată în sala de curs, la Sabin Drăgoi. Nu mi-o închipuiam, sub nicio formă, pe divina Corina traversând bulevardul Magheru cu ditamai oglinda în cârcă. Mai era ceva… gata, mi-am amintit. Glezna suprasolicitată a Ceciliei. M-am oferit voluntar. Da, domnilor, din întâmplare, trecători, pe Magheru, acesta e rostul teatrului. Să țină lumii oglinda în față.

La Național. În parcare.

În afară de mine mai ajunseseră Statnic, domnul Ati, domnul Ioșca, domnul Dimed și domnul Dalian. Restul? Pauză. Timpul se scurge. Nimeni. Nimic. Primim mesaj din partea liderului (de turneu).Cum că autocarul se află totuși parcat în față Operei. Și să ne grăbim. Domnul Ioșca scuipă. Domnul Dalian pizduie. Ăștia își bat joc noi. Ei lucrează pentru noi sau noi pentru ei? Domnul Dimed se abține. Domnul Ati înceracă să-i îmbuneze. Când apar probleme există totdeauna soluții. Spune chestia asta de vreo trei ori, ceea ce, la un moment dat creează și mai multă tensiune. Statnic fotografiază bidonul cu benzină al tăietorilor de iarbă agățat iscusit după inelarul unui personaj celebru (astăzi bronz) amplasat în fața Teatrului Național. Propun liderului (de turneu) să ne ia de la Universitate. O luăm prin pasaj. Ajungem la timp. Suntem recuperați. Domnul Dalian are chef să-și revendice nu știu ce statut. Începe ceva cu… drepturile  pasagerilor… Nuți se impune. Nimeni nu se mai crizează.  

În autocar. Drumul spre casă.

Căldură mare. S-a futut clima. Până la Sibiu mergem așa. Că numai acolo se poate remedia. Se încinge atmosfera. Ah, carnea asta mult prea blestemată. De s-ar topi în foc și s-ar preface-n scrum. Rog pe unul dintre șoferi să-mi îngăduie să depun un pachet în lada frigorifică, încă funcțională. Să nu fie pește că ni se împut sandvișurile. E scrumbie. Dar e afumată. Unde-ai găsit tu din asta? La Dunăre. E un comision. Degeaba, e pește. Și atunci mi-a venit așa un gând. Ce-ar fi să desfac pachetul chiar acum, aici, în fața lor. Și să agăț afumătura în cârliguțul fixat de parbriz cu ajutorul unei ventuze. Bucată cu bucată, între brăduleții ăia îmbibați cu parfum de căcat. Dar dacă nu am voință. În cele din urmă, domnii, mi-au permis accesul la frigider. Cu o condiție. Să le dau și lor câte ceva. La sosire le-am oferit două bucățile mele. Tot așa, puțin de gust. Mi-au mulțumit. Cică pleacă din nou în cursă și nu apucă să-și ia nimic. Așa că peștele ăsta o să le țină de foame până la Caransebeș.  

Aproape acasă. Mă rog, Mărășești, colț cu… fostul Goga.

Doru. Vin cu scrumbia. În două minute sunt la tine. Doru. M-auzi? Da. Vorbim mâine. Doru, nu putem vorbi, mâine. Dimineață ne cărăm în Ungaria. Bine. Hai la geam, la ora asta nu mai deschid poarta. Îi întind pachetul cu afumătura. Ce bine miroase. Îmi aruncă în brațe o pungă cu un crap uriaș. Doișpe kile jumate. Captură de azi. Doru, ce să fac cu ăsta? Ce vrei. Și închide fereastra. Liniște. Ștuf. Peștele mă lovește cu coada peste piept. Mă piș pe mine de spaimă. Asta înseamnă că… încă… trăiește. Futu-i. Nu am ce căuta cu animalul acasă. Ina nu suportă peștele. Mai cu seamă peștele viu. În special crapul… care… cum să zic… pute, frate. Pute de te rupe. Sun la vecini. Nu doriți crap? Proaspăt? Viu? Gratis?

Nu vreau să-l omor. Adevărul e că nu pot.

Pute. Și sunt obosit. Se uită lung la mine. Cu un singur ochi. De undeva, de dincolo de lume. Golesc conținutul rucsacului pe iarba din curte. Bicicleta, și… din nou în trafic… cum zicea un personaj retard care se chinuia să-și binedispună semenii într-un serial american de căcat. Cu viteză, spre Alfa. Cunosc pe Faleză un loc cu prundiș unde pot să mă apropii de râu. Opresc la semafor. Ștuf. De două ori după ceafă. Pizda mă-sii. Deci, piza mă-sii. Malul e plin. Plaja la fel. Părinți cu copii. Asta e. Orice ar fi, acasă nu mă mai întorc. Peștele simte apa. Se agită. Tati, ce are nenea, acolo? Un pisic. Ba nu, că e mare. Și mișcă. Tati, e viu. Nu-l lăsa. E un cățeluș și vrea să-l înece. Domnule, stați puțin. Desfac nodul sacoșei. Crapul plutește. Leneș, o vreme. Cu burta în sus. Argintie puțin. Mai mult arămie. Probabil din pricina soarelui destul de apus. După care, vira. Dispare. Tati… Tati, cu tine vorbesc. Da, pui. Ce-a făcut nenea? Și-a pus o dorință.