Securiștii de lângă noi

Începutul, mult prea târziu al proceselor împotriva torţionarilor din închisorile comuniste, pe lângă profundul dezgust pe care mi-l provoacă (mă refer, desigur, la momentul în care se petrec),  ridică o altă problemă, care are tendința de a trece neobservată. E vorba de armata de foști informatori care trăiesc bine sănătoşi, alături de noi. Și nu vorbesc despre informatorii plătiţi, nici despre cei care au fost forţaţi să facă asta. Vorbesc despre turnătorii din pasiune, din invidie, din răutate pură. Despre vecinul de deasupra, despre colegul de birou,  despre muncitorul din secţie sau vărul de la ţară. Oameni care trăiesc printre noi. Oameni care nu au nici o problemă cu ceea ce au făcut.
O să prezint trei astfel de personaje. Din păcate, sunt foarte reali. Și foarte mulţi.

Domnul P mi-a fost vecin, în Vlaicu. Era un tip uscăţiv, chiar acvilin, de pe undeva din Regat. A lucrat toată viaţa la o mare intreprindere din Arad, sincer nu mai ştiu la care. Era foarte mândru de originea sa sănătoasă (toţi oamenii de care vă scriu au origine sănătoasă). Domnul P era extrem de ordonat, fusese administrator de bloc, preşedinte de bloc (pare-se că asta e o altă plăcere a acestor pensionari, să continue să conducă ceva, orice). Era de-a dreptul obsedat ca lucrurile să fie într-un anume fel, aşa cum le ştia el. Avea o nevastă de undeva din Basarabia, un om cu frica lui Dumnezeu, tăcută şi aşa, de decor. Când domnul P vorbea, nevastă-sa nu se băga în vorbă. Parcă o aud, nu ştiu, dragă, eu nu fac politică. Doamna P nu avea păreri. Sau, dacă le avea, învăţase de mult că ele nu contează. Soţul ei, micul dictator al familiei, ştia tot. Domnul P plângea după vremurile trecute, fără muzică rock, fără pletoşi, fără şomaj, fără pedofili şi violuri şi reclame şi opinii. Îmi amintesc, la un moment dat, era aprilie 1990, aproape că a turbat când am pus un afiş cu SPRIJINIŢI PIAŢA UNIVERSITĂŢII în scara blocului. Faptul că Iliescu a pierdut alegerile din 96 l-a distrus. Şi, într-o seară, pe banca din faţa blocului, puţin pilit cu nişte ţuică proastă, mi-a mărturisit. Eşti băiat bun, dar eşti confuz. Nu ştii ce e bine pentru tine. Ştii ce vi-ar trebui vouă, mă? O bătaie bună. Dacă vreunul cârâia, şi din ochi, la mine în secţie, ştiam pe cine să sun. Îl luau, mă băiatule, şi-l aduceau normal înapoi. Fără fumuri, fără beşini din astea. Un om de bine, un om serios. Domnul P vorbea degajat, cu o uşoară simpatie superioară, cu o condescendenţă părintească. Toată viaţa a turnat din crezul că face un lucru bun, că tot ceea ce e diferit e periculos, că treaba lui pe lumea asta e să îndrepte moravurile spre năzuințele partidului.

Pe domnul M l-am cunoscut mai târziu. Fusese ceva maistru, apoi ceva pe la aprovizionare. A ajuns să lucreze într-o slujbă de răspundere, în administraţia post revoluţionară. E mult mai modern în abordare. Are cheile de la majoritatea apartamentelor din bloc, când pleacă vecinii în concediu, le udă plantele. Ajută pe toţi vecinii, ştie tot, pe toată lumea, repară şi meştereşte tot timpul. I se pare absolut normal să ştie ce scrie în scrisorile celorlalţi. Bineînţeles, a fost preşedinte de bloc o perioadă foarte lungă. Şi domnul M e extrem de ordonat, şi aşteaptă asta de la toată lumea. Are o nevastă cu opinii clare în ceea ce priveşte muşcatele de grădină, ştirile de la ora cinci şi festivalul trandafirilor de la Macea. Şi atât. Împreună, au o fată crescută după chipul şi asemănarea lor, o nălucă fără personalitate, posesoare a celei mai plictisitoare maşini de pe pământ. Fata a fost premiantă, şi putea să facă orice din viaţa ei. Lucrează în administraţie, pe trei mii de lei, cum i-a zis tata. Tot tata i-a făcut cunoştinţă şi cu soţul ei, clonă a socrului mic. Pe lângă o anume melancolie după vremurile trecute, nu exacerbată, totuşi, domnul M are o privire critică asupra moravurilor actuale, şi consideră, la fel ca domnul P, că niţică ordine nu ar strica. Chiar făcută de vecini, cetăţeni obişnuiţi, care ar trebui să aibă şi acum pe cine suna, ca să ducă drogaţii la reeducare. Domnul M este mulţumit de viaţa pe care a dus-o şi nu are nimic să îşi reproşeze. Nici măcar faptul că a fost singurul tip din biroul său care a prins o delegaţie afară pe vremea lui Ceauşescu, pe când toţi colegii săi, ce coincidenţă, dădeau cu subsemnatul la securitate, care primise informaţii cum că voiau să rămână afară. Viaţă, ce mai.

Domnul V mi-a fost prezentat destul de recent. Are ochi albaştrii, tăioşi. A lucrat într-o slujbă de răspundere, pe vremea comuniştilor. A fost prin multe ţări, în delegaţii ciudate. Are nostalgii cu vremea aia, probabil visează că e tot acolo. Acum e pensionar şi e pasionat de artă. Repetă că nu a fost securist, dar că poate face multe, dacă dă nişte telefoane. Îi place să ameninţe şi să fie un fel de patron spiritual al oricărei discuţii. Bineînţeles că se pricepe la toate, şi bineînţeles că nu înţelege mersul lumii de azi. Crede în necesitatea ordinii, şi consideră că Raţiu şi Regele sunt, în fapt, cei mai mari duşmani pe care i-a avut România. I-am cunoscut doar băiatul, şi e cea mai mare plantă umblătoare pe care am văzut-o. Domnul V nu e mulţumit de fiul său, dar mai are o fiică, de care probabil este, de vreme ce o pomeneşte cu admiraţie, tot timpul. Am înţeles că e doctoriţă undeva, departe. Vorbind cu alţi pensionari, simpla pomenire a domnului V este îndeajuns ca să creeze o stare serioasă de disconfort. Unul dintre interlocutori era contrariat că nimeni nu i-a servit măcar o flegmă domnului V, pentru tot ce a făcut înainte de revoluţie. Dar domnul V ştie mai bine. Am înţeles că, dacă i se pune pata pe cineva, află unde stă şi îi lasă scrisorele de amenințare în poştă. Ca pe vremuri.

În 1948, bunicul meu matern, cadru militar, a fost săltat de securişti pe baza unui denunţ anonim. A servit şapte ani prin tot iadul puşcăriilor comuniste. Bunica mea a fost dată afară de la lucru, copiii, daţi afară din şcoală. Au fost „relocaţi” într-un fost grajd, fără lemne pe timp de iarnă. Singurii oameni care i-au ajutat au fost soldaţi ruşi, mai oameni decât vecinii lor români, care îi vedeau ca pe râioşi. După revoluţie am aflat cine îl turnase pe bunicul. Nu era NKVD-istul unităţii, nu era ideologul. Era un pârlit de sergent major, cu origine sănătoasă, care turna din vocaţie. Nu pentru bani, nu de frică. Ci pentru că putea. Pentru că avea, şi el o anume importanţă. Oamenii ăştia trăiesc printre noi. Sunt bunicii simpatici sau pensionarii furioşi sau libidinoşi. Sunt cei care dau întotdeauna un sfat, chiar dacă nu îl cereţi. Sunt cei care ştiu mai bine.