Simone, ogoaie-te (18+)
Tot stau și mă cuget. Mai răruț în ultima vreme dar cugetarea văd că totuși vine. Și când vine, nu o ia pe ritmuri de smooth jazz cum ar fi normal dată fiind starea în care mă aflu, ci vine într-o notă de gothic metal accentuat, foarte bine definit.
Cât de feminină și emancipată este femeia într-o relație, în zilele noastre? Zilele astea nedefinite. Pentru că, oricât de mult am dori să credem că trăim niște vremuri finisate la boloboc, nu-i cazul, asta trecu’, fu’ un timp la modă dar lumea a crescut, s-a dezvoltat, s-a divizat, s-a grupat, dar nu a stat pe loc. De fapt, nu a stat niciodată. Au fost câțiva care au crezut că lumea, cu tot ce cuprinde ea, se va opri la un moment dat, tocmai din cauza lor. Bine-ar fi să se fi oprit, am fi fost scutiți de atât de multă suferință.
Drept urmare, nu mai putem vorbi despre o oarecare normaliate, sau a unui oarecărui cuiva. Că nu putem. Dacă tu poți să faci asta înseamnă că nu ești din filmul ăsta iar asta denotă faptul că trebuie să apeși butonul x, like now. Sus, dreapta, colț. Mulțumesc. Nu de alta, doar ca să nu fim nevoiți să ne evităm pe stradă, cum e la modă. Pentru că atâta putem. Și nu e neapărat vina noastră. Dar e vina noastră că nu acceptăm și o altă părere. E vina noastră că ne doare și ne deranjează adevărul altcuiva, e vina noastră că nu realizăm că ar fi cazul să mișcăm ceva în privința asta. Și e vina ta că îți scoți organele (alea de jos, cu cercuri) doar atunci când îți convine. E vina ta că atunci când minți o faci cu atât de multă nepricepere încât nici tu nu vezi opera de artă creată. E vina ta că asumarea este doar un simplu cuvânt pe care l-ai auzit într-un film, la cinema, în plină vară. Dar cu toate acestea, vinzi. Și vinzi pe mese la care nici nu visai. Vinzi pe mese care sunt mult mai înalte decât spiritu-ți organizatoric. Vinzi pe mese care-și vedeau marfa dincolo de costumele haloweeniene. Vinzi pe mese care și-au clădit picioarele pe simțire, un strop de nesăbuință, puțin mai multă dragoste și încă un strop de renunțare.
Să revenim aspura topicului, realizez că mă pierd mult prea mult în acest nihil al neputinței individualiste… Cât de feminină și emancipată este femeia, într-o relație? Din punctul subsemnatei de vedere, bineînțeles (apropos, pe acestă cale, îmi cer scuze că sunt femeie. Îmi cer scuze că îndrăznesc să am păreri si mai ales, îmi cer scuze că îndrăznesc să le și exprim. Îmi cer scuze că m-am născut cu o dorință de a spune, din când în când, ce simt și ce gândesc. Iartă-mă, cerbule. De fapt, nu. Îmi cer scuze că m-am născut).
Suicidala nevoie de a raporta întrebarea și totodată răspunsul, la delicioasa și inegalabilă specie, care mă reprezintă, e logică. Feminismnul, ca structură și ca nivel de doctrină a fost adus în discuție undeva aproape de Revoluția franceză când o scriitoare, nu-i redau numele că nu-l știu, deși aș putea să o googălesc dar e mult prea târziu și vreau ca acestă scriere să fie sinceră, a făcut puțină gălăgie și a și ajuns să fie auzită. Dacă mă înșel, feel free să mă contraziceți. Apoi au urmat lupte grele pentru egalitatea între sexe, dreptul la vot, discriminare și multe alte minuni pe care astăzi le regăsim și le și respectăm, nu-i așa, în minunata noastră societate în care ne ducem traiul. Cu care, sunt foarte de acord și pentru care, dacă-i musai, mă iau și în gură, cu oameni din vieți anterioare. Și misogini. Dar, cu ce nu sunt de acord și observ tot mai mult că se există în mediul social, în relația cu persoana adversă, adică bărbatul, sau femeia, după caz, este: Sunt femeie, deci mi se cuvine totul. Mi se cuvine să fiu tratată ca o prințesă, mi se cuvine să primesc cadouri lunar, mi se cuvine să nu te duci la o bere cu prietenii tăi ca eu să merg la epilat, mi se cuvine să ne fie plătite cheltuielile de către tine, și doar de către tine doar pentru că eu mă îngrijesc de copil, mi se cuvine să fiu dusă în concedii doar pe banii tăi pentru că eu, de banii mei, merg la coafor. Mi se cuvine să nu fac nici măcar o piață pentru că tu ești providerul, prin definiție. Mi se cuvine să nu partikip financiar sau moral în susținerea relației și a traiului în doi doar pentru că sunt femeie și pentru că deschizătura mea e atât de deschisă încât poți să te și numeri, și să te și pierzi prin ea.
Da, ți se cuvine… dar doar în condițiile în care aduci același raport pe care îl și primești. Dacă faci și tu o m**e la fel de bine cotată, dacă mai pui și tu jumate, sau un sfert la cheltuieli, dacă îl mai lași pe stupid să dea o geană la filme suprarealiste, dar să nu te simți jignită, dacă mai pui și tu un leu de sută pentru ăla mic când mergeți la Mc, dacă-i mai plătești tunsul o dată la 8 luni și încă câteva etc-uri de dacă, dacă și numai dacă, balanța este aproape pe mijloc. Atunci da, ți se cuvine.
De când a intrat feminismul și emanciparea feminină în discuție nu prea te mai poți eschiva, nu prea mai poți să susții și chiar să crezi că ți se cuvine totul. Nu prea mai poți să stai degeaba, nu mai poți să pui la spălat o dată pe săptămână. Că pute. Și pute rău de tot. Și te mai miri, te mai și miri de ce preferă să-și plimbe nasul printre mirosuri noi. Posibil la fel de proaste dar totuși noi. Te mai și miri…
Earn that shit. Echilibru, Simone… Mereu e vorba despre echilibru și suma datului și a luatului. E atât de simplu. Dar dacă totuși nu poți, pentru că nu poți, nu sunt resurse sau ești într-o perioadă mai inspirationaless, fă cumva, în așa fel încât, cum a zis un om înțelept, fain dar nebun, fă cumva să îi dea cu drag.
Așa-i cu emancipatul ăsta la muieri… Există doar atunci când ne convine. Exact cum e și cu asumarea la bărbați. Care este, pentru că n-a fost niciodată să nu fie.