SINGUR ACASĂ 2020
Am avut un milion de vise azi noapte. Mă trezesc cheaun, mă târăsc către baie, cică să mă împrospătez. Pe dracu, în oglindă îmi apare un chip bușit, construit în jurul cearcănelor. Prea mult Drambuie, prea multe trabucuri, prea multă mâncare, prea multă vorbărie, prea multă analiză. Prea mult orice. Mă doare stomacul de vreo cinci zile. Afară e gri, parcă mai gri decât sunt obișnuit. Poate ar trebui să-mi spăl lentilele. Nu, sigur ar trebui să spăl lentilele. Și să pun la spălat. Pun mâine, azi e Crăciunul. Înjur ca un pensionar nervos, deși nu sunt nici una, nici alta. Sper să-și facă efectul cafeaua, cât mă așez la birou. Privesc absent pe geam. O mașină trece din când în când, rar, văd o balenă cu un tort cât două capete de bivol. Deschid calculatorul. O sută două mesaje. Crăciun fericit, minunat, liniștitit, binecuvântat, plin de bucurii. E o rutină a mesajelor gratis și complet gratuite, majoritatea de la oameni de care nu aud un an întreg. Gif-uri animate, filmulețe, imagini cu brazi locali sau de aiurea. Pentru câteva zile, zânele de pe facebook sunt mai puține decât brazii. Fie ca spiritul sărbătorilor.
E al doilea Crăciun pe care îl petrec singur cuc. Chiar am încercat să nu fiu singur de sărbătorile astea, aproape am reușit, dar n-a fost să fie. Nici nu mai încerc, de acum. Aseară am fost la niște prieteni, am fost singurul care a venit singur. Am fost vesel, am fost spiritual, a fost bine. La unsprezece mi-am pus masca peste mască și am plecat acasă. Mi-am petrecut noaptea având conversații pseudofilosofice la telefon și holbându-mă la fotografii cu oameni fericiți, adunați în jurul brazilor. Pe mulți dintre ei îi cunosc, pe unii chiar îi cunosc bine. Știu for a fact că nu-i așa ca în poze. Asta mă face să mă simt oarecum mai bine, măcar eu îmi permit luxul de a nu trebui să fiu un ipocrit, sunt doar o primată deprimată, dar oarecum mai curată în ochii mei și ai providenței.
Văd cum se străduie cei singuri să pară împliniți de sărbători. Mă întristează puțin, dar nu foarte mult, cred că dezvolt un cinism nesănătos. Și înțeleg, apăsarea socială a falsei bucurii e imensă, e cumva o uzanță socială fotografia aia cu bradul, uite, eu nu am brad, și nu am murit, dar ăsta sunt eu, exemplu pentru nimeni, nici măcar pentru mine. E unsprezece dimineața, trebuie să încep să pregătesc legumele. Fac o chestie la cuptor, asta dacă nu mă supără iar stomacul. Ascult G-Eazy, sunt cumva liniștit, chiar dacă nu împăcat. Totul e calm, nici urmă de abuzurile de mai demult. Probabil îmi trebuie un scop, moșul are unul, să ducă daruri. Eu încep să arăt ca moșul, și la vârstă, și la kilograme. Și nu mai sunt nici verde, ca Grinch. S-a instalat o stare de apatie, aia când nu prea mai vrei să încerci, când oarecum lași lucrurile să curgă în făgașul normal. Unii i-ar spune înțelepciune.
Mă duc să curăț morcovi și păstârnac. Începe să mă doară și spatele. Poate mă blochez în spiritul sfintelor sărbători.