SOLIDARITATE ȘI AUTOAPĂRARE

N-o să iau tonul care ar trebui adoptat in asemenea situații. Voi menționa, și sublinia, că e un pamflet, nu de alta, dar aerul de tribunal nu-mi face bine. Probabil am astm legal, naiba știe. În schimb, am să urc în podul imaginar și am să aleg, din vasta mea colecție de ace pentru cojoace, coasa potrivită. Și da, este vorba despre ce i s-a întâmplat prietenului meu Lucian Valeriu. Pentru că nu e normal ceea ce se întâmplă, și mai ales pentru că se ițește un precedent periculos. Faptul că se încearcă, mai mult sau mai puțin voalat, închiderea gurii (sau blocarea mâinii care scrie) a celui mai bun jurnalist de investigație pe care îl are orașul acesta, modalitatea prin care se încearcă asta, arată o dorință uriașă de a atenta la libertatea presei și la dreptul la liberă informare. Și, de fapt, dreptul de a avea o opinie.

L-am văzut o singură dată pe căcatul cu servietă. Eram la o chestie de sărbători/post investire, și am primit fiecare o agendă și o floare în ghiveci. Mi-a dat impresia unui funcționar alunecos, genul care a lucrat toată viața la stat, genul acela pasiv agresiv, care poate face pe bunicul simpatic, dar nu e. Genul de personaj pe care îl uiți în momentul doi, care se bazează pe propria anonimitate ca să aibă un post călduț, până la capătul timpului alocat de către divinitate. Cum sunt născut prost, și mai cred în dramul de bunătate al speciei umane, am zis că voi face o faptă bună și nu voi pomeni niciodată despre acest personaj. Apoi, a urmat pamfletul lui Lucian. Și lucrurile s-au schimbat. Procesul ce a urmat a fost genul acela de inutilitate care pune juriștii să muncească mult și degeaba, pentru a repara orgoliul unui om care n-are oricum cu ce să se laude în viață. Și a urmat asta, cererea datelor personale ale unui jurnalist, cerere oficială, la Poliție. Modul acela stalinist, pe intimidare.

De mulți ani, diverși cetățeni cocoțați vremelnic pe funcții, încearcă să bage pumnul în gură celor care nu sunt neapărat de acord cu ei, sau care îi critică, sau care nu-i pupă în cur. E o boală veche pe aici, dar parcă niciodată, în ultimele trei decenii, nu am văzut genul acesta de imixtiune grosolană în conceptul de libertate, la modul grobian și amenințător. Că băieții și-au greșit destinatarul, e clar. Tipul cu care vă puneți a avut de suferit fizic, masiv, de pe urma căutării adevărului. Și nici asta nu l-a speriat, și nici nu l-a oprit. Și crezi că o să reușești tu, momâie?

Vin dintr-un cerc de fricoși. Din ăia nașpa, care pe față sunt viteji, dar care nu își exprimă părerile, de frică să nu existe consecințe. Iar consecința directă a acestui fapt este starea în care ne aflăm toți, pentru că frica asta e contagioasă, o au aproape toți, așa că băieții deștepți, politrucii, căcații cu servietă, toți ăștia prosperă de pe urma fricii noastre de a spune ceva, de a acționa. Același “nu scrie asta, că se supără x sau y”, duce la pierderea oricărei urme de respect a lumii, a noastră în noi înșine, și chiar a celor care încearcă să ne oprime. Și toate jegurile astea ajung să se creadă intangibili, fiecare vătaf peste moșia pe care a primit-o cu împrumut, slugarnici cu șefii lor, odioși cu subalternii, sinistre caricaturi ale unei societăți și așa caricaturale.

De data asta, nu. Nu poți să iei ceva cuiva care n-are nimic, decât cuvântul și informația. Omul care nu mai are ce pierde este cea mai periculoasă ființă. Acela nu se apără, ci atacă. Și o face dur, neobosit, decisiv. Când îți aperi ultima libertate reală, cea de expresie, faci orice. Așa că solidaritatea față de un prieten drag, coleg și sursă de inspirație și respect, e dublată de instinctul de conservare. De autoapărare. Asta face ca totul să treacă la un alt nivel. Unul cu sânge, motherfucker. Iar aia e o metaforă, homuncul scârbos, ca să nu ai material să mai pui de un proces.

Respect pentru luarea de poziție a Ralucăi Medeleanu și a celor de la Special Arad. Iar voi, ceilalți care faceți presă, sau vă prefaceți că faceți presă, sau jurnalism, sau gonzo, sau blogăreală, sau ce mama dracului faceți, vedeți că porcăria asta vine și peste voi. Nu trebuie să îl iubiți pe Picioruș, pe mine nici atât, trebuie să iubiți libertatea, care face infinit mai mult decât o masă primită de la oricine. Și, pentru că sunt un idealist, cred că, chiar dacă nu aveți coaiele sau posibilitatea de a vă declara public solidaritatea, sunteți acolo, totuși.

Sunt praguri peste care nu e bine să treci. Limbricule, vei transpira rece. E o promisiune. Ce zici de povestea cu pacientul zero, din județean? O spunem? Încep eu sau tu? Ceva îmi spune că eu.