Testarea PISA și decrepitudinea sistemului
Copiii sunt de vină și părinții. Profesorii și sistemul sunt perfecți, infailibili. De ce? Pentru că nu se poate afirma, argumentat, contrariul! Într-un stat de drept, într-o democrație adevărată, conform principiilor de drept, proba pentru o afirmație îi revine celui care o face și nu celui care o neagă ”probatio incumbit qui dicit non qui negat”. Astfel celor care vor să critice sistemul educațional, școlile sau profesorii le revine și sarcina probei.
Rezultatele testării PISA nu sunt și nu reprezintă o dovadă în sensul criticilor sistemului pentru că, nu-i așa, într-un stat de drept vina nu poate fi colectivă ci trebuie stabilită individualizat. Astfel în absența desăvârșită a unor repere, a unor indicatori de evaluare a performaței școlare și a performanței cadrelor didactice, nu se pot produce probe nici măcar minimale privind culpa celor din sistem.
Ca detaliu ar trebui menționat că doar sistemul, numai și numai el poate, are dreptul, atribuția și competența de a stabili astfel de indicatori. Ne aflăm stfel în situația foarte convenabilă pentru unii și injustă pentru alții, ca cei care profită de lipsa indicatorilor să fie aceeași cu aceia care dețin monopolul privind introducerea și deci a existenței lor.
Un alt detaliu îl reprezintă faptul că cei care aduc critici sistemului de învățământ nu se regăsesc în logica sarcinei probei din dreptul procesual pentru simplul fapt că aceștia nu fac plângeri la instanțe. S-ar putea concluziona că problema reclamată de cei critici la sistem nu ar fi una de drept procesual ci una decizională și deciziile revin, cum am mai spus, sistemului: ministerului care poate și trebuie să producă politici publice în domeniu, parlamentului fiindcă acesta are atributul de legiferare, de codificare în norma juridice a sistemului, partidelor politice care populează, până la nivel de femeie de serviciu, tot ceea ce reprezintă componența structurilor din sistemul de invățământ, sindicatelor care prin participarea delegată din poziția de reprezentanți a corpului didactic au posibilitatea de a influența în vre-un fel procesele decizionale din domeniu – posibilitate pur teoretică fiindcă în practică ele, sindicatele, sunt preocupate doar de mimarea unei preocupări pentru veniturile corpului didactic, respectiv mimarea preocupării pentru avantajele profesorilor și nu pentru responsablitățile care ar trebui, în mod firesc, să vină la pachet cu drepturile acestora etc.
Încă un detaliu constă în imposibilitatea practică a beneficiarilor direcți și secundari ai sistemului de învățământ (Beneficiarii direcții sunt elevii și cei secundari sunt părinții. Profesorii sut beneficiari terțiari, conform legii învățământului) de a participa la orice decizie care-i privește. Astfel se poate ajunge la concluzia că decizia aparține unor privilegiați care nu au nicio responsabilitate și doar beneficii în timp ce aceia care poartă toată responsabilitatea, respectiv copiii și parinții, nu au drept de decizie.
Pe această structură de castă cu influențe ale politicului, cu interese meschine de prezervare a unor privilegii, de păstrare a status-qvo-ului de către persoanele din sistem cu similitudini maxime cu organizările mafiote, cu organizarea structurilor de crimă organizată, se utilizează un discurs oficial pompos cere invocă mincinos o preocupare pentru educație și se practică o deturnare criminală, la nivel de genocid, a intereselor copiilor, a părinților și a societății în general.
Concluzia ar fi că atâte timp cât doar cei care fac parte din sistem au mopolul de a propune măsuri pentru îmbunătățirea sistemului, cu excluderea tuturor celor care nu sunt conectați la milioanele de interese obscure din sistem, nu vom ajunge niciodată la schimbarea pe care o așteptăm, bovin, de 30 de ani.
Gala F. Martin