luni, 18 februarie 2019

THE HOUSE THAT JACK BUILT – UN FILM CARE NAȘTE ÎNTREBĂRI. CĂTRE SINE

de Basil Mureșan

Am văzut aseară noua capodoperă a lui Lars Von Trier, The House That Jack Built. Mă așteptam la un film foarte bun de la marele danez dar am văzut o poveste incredibilă, de fapt câteva povești incredibile, pe o grămadă de planuri. Lars Von Trier este un maestru al subiectelor controversate și nici de data asta nu a făcut o excepție. Povestea unui psihopat, criminal în serie, care încearcă să înțeleagă procedura empatiei, ruperea de discurs, cu salturi către artă, acea sublimă și ucigătoare artă, care nu ne lasă să fim fericiți, cu vorbire despre măreție, familie, iubire, arhitectură, moarte, religie, egalitate, însingurare, binecuvântare și Dante Alighieri.

Cu toate că e un film european și oarecum pretențios, pelicula curge perfect. E destul sânge pentru a face fericiți și fanii genului, însă acest film nu e un film de groază. Exact ca și în cazul precedentului Nimphomaniac, după vizionarea căruia nu prea mai ai chef de sex, după The House That Jack Built nu rămâi cu senzația că ai văzut un horror. Ci mult mai mult. Din punct de vedere tehnic pelicula e construită solid, pe culorile și genul de imagine cu care ne-a obișnuit marele danez. Muzica e absolut excepțională. Matt Dillon face rolul vieții lui, iar regretatul Bruno Ganz, decedat pe data pe care am văzut filmul, este absolut uimitor, și aduce arta actoricească aproape de perfecțiune. Bruno Ganz e actorul care l-a jucat pe Hitler în Untergang, care apare în filmarea aia virală, tradusă după cum îi taie pe unii capul sau interesul (asta e pentru cultivații care se extaziază la filme cu supereroi și scenariu șablon).

Pe scurt, dacă vrei să-ți sară gagica în brațe de groază, ca la un slasher, poate că filmul ăsta nu e ce îți trebuie. Dar dacă mergeți totuși să-l vedeți, și după aia ea vrea să vorbiți despre film la un ceai, s-ar putea să fie o tipă foarte ok.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo