TOXICITATE (1)

Că tot își dă iarna duhul, dar încet, să ne mai încerce un pic și să mai cioplească din primăvară, mă văd iar sclav al frigului, izolării și unei depresii ce face loc unei pseudoînțelepciuni. Da, iarna și insomnia sunt pământ fertil pentru gânduri, rememorări și autenticul schelălăit al unui mascul care a refuzat să fie alfa atunci când trebuia. Căci despre relații e azi, despre bărbați și despre femei. Și despre toxicitate, despre nu atât de dulcea otravă pe care credem că o consumăm împreună.

Înainte de a da drumul la toată povestea, vreau să subliniez că acest editorial nu este și nu se vrea unul misogin. Dacă unii (unele) dintre voi veți crede asta, înseamnă că faceți parte din marea masă a imbecililor, despre care am mai scris și voi mai scrie. Ca urmare, părerile voastre, mustind de imbecilitate, ignoranță și frustrare, nu fac nici un căcat. Și nici o diferență. Deci materialul ăsta e pentru cei ce pot cădea pe gânduri, pentru că posedă creier. Ceilalți, mucles.

Deci, bărbați. Grupul generic din fac parte. Simpli, foarte proști, de multe ori. Aroganți, împăunați, mincinoși, lăudăroși. Fanfaroni, de multe ori prelungiri inutile ale pulii. Câteodată extraordinari, câteodată profunzi, moderat sensibili. Ascunși, curajoși în cazul dezastrelor naturale, papă lapte când femeia se uită câș la ei. Speriați de bombe când le iei telefonul la puricat.

Femeile. Ah. Femeile… Am avut ocazia să cunosc îndeaproape destul de multe. După atât de mult timp, aș putea să le definesc, pe marea majoritate, ca niște minunați îngeri întunecați. Pentru că e mult întuneric în doamnele și domnișoarele de pe aici. Multă tristețe, multă nemulțumire. Te face să te întrebi, ca bărbat, ce poți face. Să aduci un pic de lumină, să o faci să zâmbească.

E o capcană. În care cădem aproape toți, de fapt toți. La femei se cheamă reflex de îmblânzire. Și e chiar mai dezastruos, dacă îmblânzirea are loc. Bărbații au reflexul protector. Damsel in distress. Un ecou al cavalerismului târziu, dar în haine slim, chiar dacă nu e întotsdeauna cazul. Pornești de la premisa că vei avea succes unde alții nu au avut, că vei fi special. E vorba, de fapt, de autogâdilarea orgoliului. Și, dintr-una în alta, te prinzi într-o relație toxică pentru ambii parteneri. La început, e mișto, ea crede că e protejată, tu ești fuckin Făt Frumos, apoi te prinzi că nu poți face minuni. Și plusezi, câteodată la mână moartă. Ea se simte trădată în așteptări, așteptări în mare parte create de tine, și de alambicul social infect, care pune preț pe formă, nu pe fond, pe financiar, nu pe spiritual. Această bolnavă iluzie a stabilității, care ne împiedică să atingem vreun potențial. Această sclavie în care ne aruncăm de bunăvoie, crezând că vom trăi îndeajuns să ne pară rău că nu am trăit.

Nu generalizez toxicitatea, invit doar la reflecție. Deoarece ăștia suntem, femei și bărbați, prinși în zodii toxice, trecând de la o otravă la alta, în speranța că vom găsi două toxine compatibile. Toți venim cu bagajul nostru gata otrăvit, plini de dorință și cu nețărmuita încredere că vom viețui atât de mult, încât va fi bine. Uitând că suntem materie organică, și fiecare gură de aer e una mai puțin.

Celor cărora le-a ieșit fără să se mintă prea mult, felicitări. Țineți de chestia asta. Cu dinții. Majorității nefericiților, prinși în relații toxice, chiar dacă au pornit sub auspicii bune: luptați sau fugiți. Și, dacă luptați, luptați cu adevărat, pentru ceva ce merită.

Iar dacă fugiți, fugiți tare. Ca și cum fugiți pentru viața voastră.