UN AN DE NEBUNIE

Se face anul de când stăm în case. Câteva gânduri pe marginea evenimentului se impun, de fapt sunt gânduri pe marginea prăpastiei, în buza gropii. E soare cu dinți afară, eu ascult Hatebreed și Slipknot, deoarece simt tot mai mult că tot ce a rămas după dezastrul izolării de semeni, e o furie în crescendo. Furia deznădejdii, furia celui care nu mai înțelege nimic, furia înspăimântatului.

Anul trecut, pe vremea asta, deja mă izolasem. Nu de groaza bolii, ci din motive personale, de sictir și anume. Nu am crezut că va dura atât. În primele două luni, alea de groază, de închidere totală, a fost ciudat rău. Prima lună a fost groaznică, trei oameni mi-au intrat în casă, și au stat puțin. Nu se mai întâmpla nimic, nimic în afară de groază, zvonuri, panică. Ziua mea de naștere, de obicei un motiv de bucurie și întâlnire cu cei apropiați, mi-am petrecut-o singur cuc. Depresia se instalase de ceva timp, dar atunci, atunci era dublată de izolare, și multiplicată înmiit de spaima aceea difuză.

În anul ce-a trecut, ne-am obișnuit cu prezența morții. A devenit ceva familiar, umbra care stă atârnată de ușă, cea de după fiecare colț. Au început să moară cunoscuți, a continuat secretomania dementă, au început teoriile conspirației. Și, cel mai rău, a început speranța că va fi mai bine. Cum trecea timpul, speranța se destrăma, noi deveneam tot mai singulari, tot mai izolați, și nu tocmai buni. Pandemia ne dăduse cep la instincte nebune, am ales să lăsăm răutatea afară, am ales să ne certăm, să ne contrăm, să fim tot mai lupi pentru semenii noștri.

Socializarea a devenit desuetă, că pe cea virtuală nu o putem numi socializare. Rețelele virtuale s-au transformat un ghem de nebunie și răutate, și totul s-a transferat în real. Totul a devenit suprarealist și superficial, cu întâlniri scurte și sex pe viteză, să nu ne prindă noaptea în pat străin, cu necunoscuți făcând schimb de fluide, nu de idei, transferându-și unul altuia anxietățile și depresia. Raritatea a devenit dialogul, bunătatea a rămas un ideal la fel de îndepărtat ca și libertatea. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră. Am ajuns să suprimăm ideea de părere diferită. Diferit e rău, și trebuie distrus.

Apoi, a apărut vaccinul. Și, din nou, curva asta de speranță. Pentru o lume nebună și în faliment aproape total, în cel mai opac întuneric, o mică sclipire de lumină e un miracol periculos. Mai ales că nu e un fascicul, ci mai mult un bec slab uitat într-o cămară cu scule stricate. Dar ne-am agâțat de această speranță. Și tocmai vedem că e degeaba, nu există nici o vindecare sigură, stăm și așteptăm să ne sară boala, măcar pe noi, fugim să ne ascundem din nou, nimeni nu ne dă răspunsuri, de fapt nimeni nu știe răspunsul. Scenarii galbene, roșii, realități întunecate, tot mai întunecate. Mergem spre casele noastre, și închidem bine ușile.

Și peste o săptămână, iar e ziua mea.