miercuri, 10 iulie 2024

UN APEL LA ACCEPTAREA DIVERSITĂȚII

de Basil Mureșan

Credeam că un subiect atât de delicat precum luna diversității trebuie abordat la modul cel mai blând cu putință. Mai ales într-o perioadă în care, de ambele părți ale unei baricad care nu ar trebui să existe, se comit excese, atât faptic, cât și mediatic. Am fost întotdeauna un promotor al diversității, dar în limitele unei înțelegeri care să exclude ignoranța, fanatismul, dar și un anume tip de progresism aberrant, doar de dragul progresismului. Cred că lumea asta este prea frumoasă, și viața este prea scurtă, ca să ne împiedicăm în ideologii, în loc să o trăim.

Credeam că un subiect atât de delicat trebuie abordat cu mare grijă. Dar o prietenă mi-a arătat că poți aborda și blând, dar și direct. E o prietenă bună de-a mea, care are un copil cu disforie de gen. Un copil minunat și talentat. Ea, ca mama, a trecut prin iad, împreună cu copilul ei. Și a reușit. Sincer, nu știu cum, însă a dat dovadă de un curaj ieșit din comun. Scrisoarea pe care o public este apelul ei la acceptare. Nu voi face alte comentarii, dar voi spune că această mamă, această femeie, e demnă de toată admirația și sunt onorat să îi fiu prieten.

Aceasta este scrisoarea ei:

Bună, sunt mama unui copil trans din România. Numele meu sau al copilului nu sunt importante, pentru că la fel ca și copilul meu sunt alți zeci de copii, la fel ca mine sunt alte zeci de mame.

În momentul acesta pot spune ca sunt aici ca să îmi susțin copilul, dar acum câțiva ani nu pentru asta eram alături de Accept. Am venit pentru mine.  Eram pe holurile unui oarecare spital de NPI, groaznic, cum sunt cam toate spitalele de acest fel din țară, cu cadre medicale mai mult sau mai putin deschise pentru problemele copiilor cu disforie de gen. Eram o mămică pierdută în bătaia vântului, sau mai rău,  păream lovită de taifun. Nu înțelegeam nimic. Nu știam ce înseamnă disforia de gen, ce vrea să îmi spuna copilul meu și cum pot să-l ajut să nu mai ajungem la spital cu tentative de suicid. Când auzi că soluția este să încui medicamentele, cuțitele și orice îl poate ajuta să își faca rău, îți dai seama de inutilitatea sfatului și cauți ajutor.

Din fericire am fost îndrumată să iau legatura cu Grupul de sprijin al părinților susținut de Asociatia Accept. Am intrat ca multe alte mămici, cu speranța că o să gasesc soluția de a-mi vindeca copilul. Și am făcut-o. Copilul meu nu mai are tentative de suicid, pentru că azi are un prenume nou, ales împreună, pentru că i se respecta identitatea de gen de către mine și încă câțiva apropiați (cei care au putut să înțeleagă și să accepte), de prieteni și de unii colegi, de unii profesori, iar cei care nu pot să o facă , știm acum, și eu și copilul, că nu trebuie să îi blamăm, doar pentru că acesta e nivelul de acceptare la care pot ei să ajungă. Le dăm timp să vadă dincolo de etichete și să cunoască copilul, dincolo de identitatea lui din acte.

Ca și părinte nu sunt nevoită să schimb lumea, ci doar lumea copilului meu. Asta am înțeles și eu și mămicile din grup, care îmi sunt mai apropiate decât familia, cu care plâng și râd împreuna, care mă întreabă cum se simte copilul și care trimit încurajări la orice hop pe care îl avem de trecut. Eu cred ca noi, părinții, trebuie să ieșim să ne susținem copiii, dar mai mult, pentru asta trebuie să ne susținem pe noi, să înțelegem, să învățăm și să venim în sprijinul părinților care acum sunt loviți de „taifun” pentru că indiferent cât de greu ne-a fost și ne este nouă, copiii noștrii trec prin suferințe mai mari.

Scriu azi pentru acei părinți care nici nu știu ce i-a lovit, care nu știu cum să își strige copilul, cum să i se adreseze, și cum să îl ajute, și vă spun că se poate. Chiar dacă nu dorim să facem activism, să iesim să ne facem cunoscuți, te invitam pe tine, copil trans care nu știi cum să explici ce simți părinților tăi, pe toti psihologii care nu știu cum să convingă părinții să fie deschiși la a-și asculta copilul, pe cei care cunosc cazuri de familii care trec prin greutățile de la începutul comming-outului, să îi indrume spre grupul de sprijin, unde vor avea discreție, sprijin și brațe deschise. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vor fi copii care suferă mai puțini.

Și cred că, așa cum „ cu o floare nu se face primăvară”, cu câte „flori” mai cunoscute, îngrijite și asumate, lumea va trebui sa renunțe la a nega existența lor și să vadă beneficiile pe care acești copii, foarte curajoși și asumați, foarte talentați și empatici, le vor aduce în viitor societății. Hai să nu ne pierdem viitorul, să încercăm să îl susținem și să-l încurajăm. Dar pentru asta, hai să ne cunoaștem și să ne susținem și noi reciproc, să creștem și noi ca părinți, odată cu ei și mai ales pentru ei.

Distribuie articolul
Contrapunct News Logo