UN EXPERIMENT DE INTIMITATE

Trăiesc un experiment psihosocial. E genul de experiment pe care acum zece ani nu l-aș fi crezut posibil. Pe bune, nici nu îmi trecea prin cap. Și totuși… Dar, înainte de asta, puțină istorie modernă și contemporană.

E în natura omului să aibă adicții, și dependențe. Fie că e vorba de alcool, tutun, sex sau jocuri de noroc. Și adicția apare atunci când exagerezi, iar a exagera e în firea noastră. Ciudat e cum ne raportăm la această nouă dependență, cea de rețele sociale. De ce? De unde? Păi, cred că e vorba de însingurare, în primă fază, nu neapărat de a-ți face vocea auzită, ci de a fi ceva, cineva, a aparține, eventual a fi lider. Nu de opinie, opinii au foarte puțini, ci de imagine, în general una foarte diferită de realitate. Și de agățat, deci tot ceva cu însingurare și alienare. Imitație, foarte multă imitație, trenduri, troli. Toate astea, în mai puțin de un deceniu. Aproape de neînțeles, dar toți vrem să apărem ca oameni de succes, frumoși, bogați, cu concedii în locuri minunate, cu textele la noi, amuzanți. Am râs de Poptămaș și de Kim, acum suntem toți poptămași și Kardashian, sau cel puțin ne dorim asta. Facem poze la nunți, chefuri, ne scriem ofurile cu citatele altora, salvăm cățeluși, ajutăm oameni din fotoliu, ne facem selfie-uri la sală sau în toaleta vreunui club la modă, ne înjurăm pe chestii care nu ne privesc, amenințăm, iubim, facem totul pe Facebook. Ne-am creat o existență virtuală, o identitate diferită, iar viața adevărată e ceea ce se întâmplă între două scrolluri. Intimitatea nu mai este a noastră, împărtășim totul, de cele mai multe ori împărtășim falsuri pe care ajungem și noi să le credem. Bălim la poze cu oameni frumoși și lucrați cu programe de editare a imaginii. Suntem magnifici și insignifianți, sclavi ai like-urilor și ai unei gigantice industrii care se bazează pe dependența noastră. Sigur că am nevoie de noul telefon cu șase giga de ram, că fuge mai repede pe net, să văd mai multe nimicuri, vreau să am cinci mii de prieteni virtuali, chiar dacă am  minus trei în realitate. Sigur că am nevoie de produsul sau serviciul promovat cu atâta ardoare. Sunt certuri pentru postări, oameni se despart în viața reală pentru un emoticon. Există o poliție a like-urilor, sunt indivizi care fac bani adevărați numărând false manifestări de simpatie sau antipatie. Se scriu articole de presă despre postări pe Facebook, dacă stau să calculez, cel puțin șaizeci la sută din noutățile din presă se bazează pe postări pe rețelele sociale.

E o nebunie, și m-a luat și pe mine, am coverage, și trafic, și followeri, și alte o sută de cuvinte ciudate. Mă mănâncă degetul să postez, eu merg pe imagine, că știu că oamenii nu mai au timp să citească, iar o mare parte din ei nu înțeleg ce citesc. Sar calul, exagerez, sunt dependent, câteodată creez controverse virtuale, câteodată sunt dur, alte dăți strig după ajutor, care vine eventual sub forma unui emoticon sau a unei întrebări virtuale. Rețeaua socială îmi fură viața, dar de fapt nu o fură, o dau eu, și voi, unii mai și plătesc pentru asta, de fapt toți plătim, cu anii și sănătatea noastră.

Aș vrea să nu mai vreau. Aș vrea, puțin, să mă rup de chestiile astea. E doar un gând, că de fapt nu se întâmplă. Că, de fapt, și asta o citești pentru că e postată pe pagina mea.