UN GÂND TRIST DESPRE RÂS

În mod aproape oficial, nu mai putem râde. Adică, ce mama dracului mai poţi spune, când totul e atât de politically corect, când toţi sunt aşa de uşor de ofensat? Americanizarea asta forţată ne lasă fără putinţa de a râde. Toată lumea se ia aşa de mult în serios, toţi au goal-uri, şi deadlines, şi un zilion de termeni americani… Ce s-a întâmplat cu râsul ăla, sincer, cu bancurile spumoase? Nu mai există. Acum, avem umorul sarcastic, cel absurd şi cel oficial. Ştiţi de ce?

Pentru ca să nu supere pe nimeni. Trebuie să explicăm totul. Dacă vezi un tip bine îmbrăcat şi îi spui asta, adaugi, deja instinctual, că nu e o remarcă gay. Trebuie să ai grijă, atunci când vrei să faci o glumă, să nu cumva să jigneşti orice fel de minorităţi etnice, negri, asiatici, albi, femei, femei batrâne, femei cu principii, femei furioase, asociaţii pentru protecţia animalelor. Intelectuali de stânga, intelectuali de centru dreapta, Piţurcă, târgoveţi, comunitatea gay, populari europeni, şi atât de mulţi alţii, că mi se usucă gura.

Toată lumea se supără, toţi vorbesc numai foarte serios.

Dacă te uiţi la elucubraţiile multora de pe Fb și aiurea, toţi au ajuns gânditori seropozitivi. Tone de chestii terne, nederanjante, cu umor aprobat de Academe, tot felul de filozofi ai curentului trei la leu, tot felul de domnişoare/doamne/iar domnişoare, dar cu tuning,  foarte uşor de ofensat. Nu mai pot. Nu mai vreau să nu mai pot râde. Viaţa e şi aşa groaznică, iar fericirea pare să fie pauza dintre două facturi.

Umorul, cel adevărat, e ultimul lucru rămas. Am de gând să îl păstrez.