UN PROHOD ANUNȚAT

În ianuarie 2017 eram în Malaezia. Ziua când Trump și-a depus jurământul mi-a rămas în minte pentru trei lucruri. Primul a fost că rușii din hotel au dat șampanie la toată lumea. Al doilea, faptul că puținii americani din resort erau distruși și își cereau scuze de la cine-i asculta, pentru ce ajunsese America. Al treilea motive mai legat de mine, că ploua și m-am îmbătat în piscină. Puteam să aud prohodul a ceva ce plecase.

Mandatul lui Donald J Trump la Casa Albă e un exercițiu în realități paralele. Începând cu campania care l-a adus pe rampa republicană, continuând cu cea mai delirantă campanie prezidențială din istorie, mergând mai departe cu un mandat cel puțin incoerent, curba agresivă a lui Trump a culminat cu atacul de săptămâna trecută asupra Capitoliului. Nu pot să spun că m-am mirat, deoarece toți ne așteptam oarecum la asta, nu-i așa ? Adică semnele erau peste tot. Dacă Donald a reușit ceva, este această polarizare îngrozitoare, această spirală a intoleranței, pe care a exportat-o cu deosebit succes. Politica externă sordidă e doar un mic apendice infectat, dacă privim global.

Pe mine m-a distrat maxim șocul arătat de toți, legat de evenimente. Și graba cu care toți s-au spălat pe mâini. Faptul că republicanii au permis ca un clovn psihotic să acceadă la prima funcție a statului american, faptul că rețelele sociale au lăsat ura să curgă liber, ca apoi să cenzureze în draci, faptul că mass media a exploatat la maxim o nebunie întinsă pe patru ani, și faptul că grupurile hiper tolerante democrate au ajuns să promoveze intoleranța minoritarilor, toată chestia asta pute de departe. A hoit. Și nu e hoitul lui Trump, e cel al democrației, omorâtă de ipocrizie și o falsă corectitudine politică, sufocată de fake news, teorii ale conspirației și ignoranță.

Poate că Trump iese din scenă, dar trumpismul rămâne. Revenirea la normalitate în politica americană e un deziderat irealizabil. Cam ca și revenirea la o viață normală după epidemia de Covid. Datele s-au schimbat, modelul american începe să semene cu modelul habsburgic, cel puțin în ceea ce privește desuetudinea. Doar că nostalgia e globală, de data asta. În mod ironic, Trump a devenit politician în cel de-al treișpelea ceas, când s-a desolidarizat de cei pe care i-a întărâtat. Probabil cel mai american gest făcut vreodată de către Donald.

Iar, pentru a încheia, o problemă de matematică. Dacă, în loc de albii furioși din Qanon, Capitoliul era asediat de negri sau hispanici, calculați în câte zile ștergeau urmele de sânge și creier de pe marmura albă a celei mai democrate instituții din cea mai democrată țară a lumii.