UNORA ÎMI PLACE JAZZUL

Relația mea cu jazzul e oarecum complicată. Nu pot spune că ascult jazz tot timpul, dar nu ascult nici punk tot timpul. Cred că jazzul, ca formă de expresie artistică, este limitless și timeless. Aproape ca și muzica clasică. E o binecuvântare, dar și un blestem. Deoarece suferă de o anume falsă intelectualizare, în sensul că e considerat de unii un gen muzical al elitelor. Există o anume manifestare oarecum pompoasă și fals elitistă, a unor ascultători de jazz, care compromite popularitatea genului. Exact ca și în alte situații de gen, acest snobism gălăgios și disprețuitor nu are nici o legătură cu muzica vieții, inventată și dezvoltată de afro americani, desăvârșită de muzicieni din întreaga lume, indiferenți la culoare, statut sau sistem politic. Jazzul e infinit ca expresie.

Scriu rândurile astea privind-o pe Jazz, pisica mea, cum ascultă împreună cu mine capodopera lui Miles Davis, Kind of Blue, albumul meu prefert de muzică jazz. Și îmi fuge gândul la faptul că poimâine, 30 aprilie, e Ziua Internațională a Jazzului. și că va fi sărbătorită și la Arad, la cafeneaua literară Joy’s, la inițiativa unor oameni foarte faini, și prin perseverența fanatică a prietenului meu Mihai Molnar. Și va fi o seară excepțională, cu un concert de mare angajament artistic. Vor performa cei de la Zolbert Trio, muzicieni din Ungaria, ambasadorii genului smooth jazz.

Așa că, dacă vreți o seară specială de sâmbătă, una de care să vă aduceți aminte mult timp, încercați să fiți la ora șapte seara la Joy’s, în Piața Avram Iancu. Au și bilete, și nu sunt multe, că-s locuri limitate.