UNU LA PATRU

Nu, nu e vorba de vestita pizza împărțită la patru. E pe ani. O dată la patru ani un fenomen ciudat are loc în societatea noastră. Chiar şi în Arad, adică periferia periferiei. O dată la patru ani ipocrizia devine religie, începe baletul electoral, toată lumea, brusc, îşi aminteşte de toată lumea. Politicienii îşi amintesc de electorat, jurnaliştii îşi amintesc gustul mâncării, aşa că nu mai beau pe burta goală, alegătorii îşi amintesc cum, parcă, părerea lor contează în minunatul proces democratic, ţiganii îşi amintesc de faptul că-s cetățeni cu drept de vot, pocăiții devin electorat neoprotestant, și merg şi mai serios la întâlnirile cu pastorii, ungurii se duc pe la bisericile roșie și albă mai abitir. Toată lumea îşi aduce aminte de ceva. Apar cazurile sociale care chiar se rezolvă, se taie, repară, aranjează, cuminecă, mănâncă, bea, se promite, se propune, se luptă. Toată tevatura asta, fix şase luni, adică locale şi generale. Anul ăsta e excepție, băgăm mai repede la maț, avem și covid, și panică, și 5G. Apoi, o linişte nefirească se aşterne din nou, pentru un alt ciclu electoral. Aşa e la noi.

Din punct de vedere al omului de litere, acest passo doble de rimming între jurnalişti şi politicieni, dincolo de problemele eventuale de etică şi deontologie pe care le-ar putea ridica, cu toate că nu le ridică aproape niciodată, îmi dau o anume stare de linişte în ochiul furtunii. Ca şi copiii care, de Halloween, pot să se îmbrace în ce vor ei, tot astfel, pentru o scurtă perioadă de timp, toţi jurnaliştii vor fi amuzanţi şi spirituali. Indiferent ce spun sau scriu. Tot pentru o scurtă perioadă de timp, ei vor fi plătiţi, câteodată regeşte, indiferent că spun şi scriu inepţii sau au momente geniale. De fapt, e un mare pas înainte. Pentru câteva luni, mânuitorii de litere, buni sau mai puţini buni se transformă din curve proaste în curve de lux. Toată lumea ştie asta, toată lumea e ok cu asta, oamenii îşi plătesc datoriile la întreţinere, acumulate în anii când nici dracul nu îi saluta pe stradă, aleşii şi realeşii sunt fericiţi, iar marea majoritate a oamenilor habar nu au ce s-a întâmplat.

Cu atât mai mult într-un oraş mic. Nu aş fi scris despre asta, dar acum câteva zile, un așa zis ziarist arădean explica, afectat chiar, unui așa zis politician, cum el nu poate scrie la comandă politică, cum e independent şi, mai ales, după spusele lui, are integritate. Ei, am o mare problemă cu acest termen. Pentru că, în jocul ăsta penibil de-a ghici în ce cur avem limba în momentul ăsta, nu putem vorbi de integritate. Pentru că, pentru a folosi termenul ăsta, măcar unul dintre noi ar trebui să nu ne fi curvit. Şi nu putem spune asta, nici noi, cei din spatele foii de hârtie, nici ei, care se prefac atât de prost că ne plac, la modul bisect. Aşa că, nu. Nu e vorba de integritate. Pe sistemul ăsta, ar trebui să instituim nişte premii de excelenţă pentru jurnalism integru. Eu propun să le denumim Trofeele Daniel Albu. An(u)ale. Pentru că putem, nu-i așa? Cel puţin în momentul ăsta se va considera că-i o licenţă literară, un pamflet de mare anvergură, nu un foarte, foarte trist adevăr.

Domnilor din politică și nu numai, ştim cu toţii unde stăm. România nu e o ţară, e o afacere. Aşa că, dacă vreţi locuri la balcon, plătiţi. Plătiți cât trebuie. Măcar pentru o scurtă perioadă. Că vă faceți banii înapoi repede, pe cuvânt.