VECHI NOUTĂȚI DIN NOUA NORMALITATE

Mă trezește ceasul, e zece și jumătate. Azi noapte, ca în majoritatea nopților, am adormit foarte greu, foarte târziu, sau foarte devreme, mai bine zis. Cred că era vreo trei jumate când am reușit să adorm. Mă zbat ca o zvârlugă pe uscat, sau ca o balenă eșuată undeva, în extremitatea sudică a Africii. Somnul refuză să vină, dorm agitat, mă trezesc obosit. Probabil e de la vreme. Și de la vremuri. Izolarea asta, nesomnul, anxietatea, depresia, cele șapte luni de frig interminabil, toate astea mă dărâmă mai tare decât divorțul. Am de vreo două săptămâni un vis recurent, ce devine deja o realitate alternativă și neplăcută. Și apoi mai e și realitatea asta reală, urâtă și amenințătoare și singuratică până la refuz, care mă mănâncă de viu, și nu numai pe mine. Aseară am rănit un om, nu am vrut, și îmi pare rău, aș vrea să-i spun că nu e așa cum crede, dar nu e genul acela de om, filmul pe care și-l derulează în timp real îi devine fixație și religie. Câteodată se întâmplă așa tot timpul.

Adevărul e că totul s-a schimbat, e un iz de inutilitate și sărăcie și prezență constantă a bolii și a posibilității unei morți nedemne, o umbră care rânjește din colțul camerei. Îi simt privirea noaptea, când vreau să mă ia somnul, ziua, când și soarele zâmbește aiurea. Totul e cum nu trebuie, oamenii au devenit automate mascate și disperate și egoiste, și sunt răi unii cu alții. Nervii sunt întinși, e atât de mult necunoscut în jurul nostru, că nu ne mai recunoaștem.

Citesc presa, sunt aceleași titluri paranoice și înspăimântătoare, aceleași articole care atacă Rusia și preamăresc capitalismul nostru, atât de european și nord atlantic. Merg să mă tund, am o conversație în care încerc puțin prea mult să fiu amuzant. Plec la Bottega, e foarte frig acolo, mă văd cu doi prieteni, încercăm să încropim dialoguri. Îmi dau seama că m-am dezobișnuit să port o discuție normală. Îi întreb de ce n-au venit la mine la cafea, măcar e cald. Am vrut să vedem oameni. dar stați cu spatele la ei. Am vrut să auzim zumzet de oameni. mănânc ceva, apoi plecăm. Merg acasă, mă îmbrac altfel și plec la emisiune.

Totul iese bine, rămân la o țigară și o cola și o discuție cu colegii din TV. Reușesc să deprim pe toată lumea, dar așa se întâmplă când vorbești despre politică și despre Aradul de azi. Mă sună o prietenă. Tatăl ei a fost confirmat cu Covid. Încerc să o liniștesc, asta încerc să fac tot timpul, realizez în timpul conversației că asta încerc să fac cu toți, de fapt încerc să fiu util, că plăcut nu prea mai pot să fiu. Ultimii ani au fost un test sinistru, și l-am picat, sau dacă l-am luat, a fost cu mari pierderi. Mă seacă faptul că majoritatea oamenilor reușesc, cumva, să meargă mai departe. Simt că am eșuat, și îmi amintesc de balenele eșuate din sudul Africii.

Mă sună un prieten bun, acel prieten cu care nu m-am văzut de anul trecut, de care mi-e dor și avem o grămadă de lucruri să ne spunem, și nu prin telefon, trebuie să nivelez asperitățile dintre noi, au fost și nu vreau să rămână ca niște virgule suspendate, am să îmi iau inima în dinți și am să mă văd cu el, pe teritoriul lui, și vom face pacea aia după care tânjim amândoi. E un om bun, și mi-e drag de el. Suntem amândoi stângaci la chestia asta. Și amândoi am trecut prin multe.

Merg să-mi iau mâncare. Zăbovesc puțin mai mult la magazin, nu știu c să îmi iau. În final, cumpăr niște carne, ceapă roși, cola și iaurt. Merg spre casă. La semafor, văd în mașină o femeie care îmi amintește de cineva care a însemnat, la un moment dat, totul pentru mine. Nu am văzut-o de mai mult de un an, sau de mai mult de o viață. Lasă jos geamul. E ea, dar nu e ea. Ne salutăm, o întreb dacă și-a schimbat culoarea părului, ea spune că da, se face verde și demarează în mașina ei japoneză. E ca și cum aș fi vorbit cu un vis de foarte demult. Ajung acasă. Mi-a pierit pofta de mâncare. Poate mai slăbesc. Mă uit absent la o jumătate de film, încerc să adorm, mă zvârcolesc în pat, mă ridic, deschid calculatorul și scriu asta.